Care sunt criteriile avute în vedere de către instanţă?
Definiţia clauzelor abuzive este regăsită la art. 4 din Directiva 93/13/CEE: ,,O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.ʼʼ Rezultă, aşadar, trei condiţii esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească o prevedere contractuală pentru a fi considerată abuzivă şi eliminată din contract.
1. În primul rând, clauza nu a făcut obiectul unei negocieri. Este important de reţinut faptul că, dacă s-a negociat punctual o clauză cu reprezentanţii băncii creditoare, aceasta nu va mai putea fi reclamată ca fiind abuzivă, chiar dacă va îngreuna situaţia pecuniară a consumatorului (spre exemplu, existenţa unor comisioane percepute de bancă fără a presta în schimbul lor un serviciu efectiv, dacă cuantumul acestor comisioane a fost negociat în prealabil cu împrumutatul). Totuşi, atragem atenţia asupra faptul că o negociere pur formală nu va produce efecte juridice, atâta timp cât se dovedeşte că debitorul nu a avut posibilitatea efectivă de a influenţa conţinutul clauzei. Aşadar, o simplă discuţie cu privire la o clauză nu poate fi considerată negociere dacă debitorul a fost lipsit de puterea de a-şi exprima punctul de vedere asupra conţinutului ei sau nu a putut solicita adaptarea ei la propriile cerinţe şi nevoi. În toate cazurile, banca va fi cea care trebuie să probeze negocierea directă a unei clauze.
2. Al doilea criteriu care va fi verificat de către instanţă se referă la buna-credinţă. Pentru cei nefamiliarizaţi cu termenii juridici, precizăm că buna-credinţă reprezintă o noţiune autonomă, care trebuie interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În afacerea Aziz (cauza C-415/11, hotărâre din 14 martie 2013), Curtea a arătat că o clauză poate fi considerată că întruneşte condiţia bunei-credinţe în măsura în care banca, acţionând corect şi echitabil, putea avea aşteptarea rezonabilă că în urma unei negocieri individuale consumatorul ar fi acceptat clauza respectivă. Mai mult, instanţa europeană adaugă că se vor lua în considerare inclusiv poziţiile juridice şi economice diferite ale părţilor în momentul negocierii, căci de cele mai multe ori acest dezechilibru se face simţit mai ales în perioada precontractuală, adică atunci când sunt stabilite clauzele contractului.
3. Ultimul criteriu care priveşte analiza caracterului abuziv al unei clauze are în vedere efectul pe care acesta îl produce: un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene apreciază că este competentă să sugereze instanţelor din statele membre numai nişte criterii orientative de care acestea pot ţine cont, fără a impune o soluţie sau alta. Acest ultim criteriu atrage atenţia asupra faptului că judecătorul este dator să cerceteze caracterul abuziv în funcţie de împrejurările concrete specifice fiecărei speţe în parte. Faptul că o pondere foarte mare îl are cadrul legislativ naţional este subliniat în cauza Constructora Principado SA (cauza C-226/12, hotărâre din 16 ianuarie 2014), CJUE stabilind că ,,pentru a şti dacă o clauză creează, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg dintr-un contract, trebuie să se ţină seama în special de normele aplicabile în dreptul naţional în lipsa unui acord între părţi în acest sens.ʼʼ Cu alte cuvinte, etalonul va fi reprezentat de normele de drept dispozitive, adică de acele prevederi conţinute în acte normative de la care s-a derogat în mod expres prin contract. De asemenea, Curtea menţionează că acest dezechilibru trebuie să ţină cont şi de situaţia juridică în care este plasat consumatorul, căruia fie îi sunt limitate anumite drepturi (de care s-ar bucura în temeiul normelor dispozitive naţionale), fie îi sunt impuse obligaţii suplimentare neprevăzute în legea naţională. Tot în cauza Aziz s-a sugerat că în aprecierea situaţiei juridice a consumatorului trebuie să se ţină seama şi de mecanismele puse la dispoziţie de cadrul legal naţional în scopul înlăturării clauzelor abuzive din contract (spre exemplu, posibilitatea de a apela la procedura concilierii pentru soluţionarea litigiilor din domeniul bancar).
Este instanţa de judecată obligată să analizeze din oficiu eventualul caracter abuziv?
Instanţa europeană a răspuns la această întrebare în repetate rânduri, creând o bogată jurisprudenţă subsumată acestei chestiuni. Astfel, Curtea a amintit ca scopul Directivei 93/13/CEE a fost corectarea dezechilibrului între forţele economice şi juridice ale părţilor prin instituirea unei protecţii în favoarea consumatorului, protecţie care nu ar fi efectivă în lipsa obligaţiei instanţei de a supune din oficiu clauzele contractului testului de abuz. Cu alte cuvinte, instanţa nu este obligată să se autosesizeze, dar este datoare să verifice şi restul clauzelor din convenţie, nu doar pe cele reclamate de consumator (a se vedea, spre exemplu, afacerea Asturcom Telecomunicaciones din cauza C-40/07, hotârâre din 6 octombrie 2009). Totuşi, Curtea face menţiunea că reclamantul se poate prevala în continuare de principiul disponibilităţii care caracterizează procesul civil şi că judecătorul naţional nu poate trece peste opţiunea sa, dacă acesta înţelege să nu invoce caracterul abuziv al unei clauze. Mai mult, şi principiul contradictorialităţii trebuie avut în vedere de către instanţă, căci nu va fi scutită din a pune în discuţia părţilor orice fel de chestiuni referitoare la caracterul abuziv. Părţile au în continuare dreptul să cunoască şi să dezbată încă din cursul procesului orice chestiuni invocate din oficiu, fie că ele privesc starea de fapt sau dreptul aplicabil litigiului. Obligaţia instanţei nu are, aşadar, un caracter absolut şi nu trece dincolo de necesitatea de a garanta drepturile procesuale ale părţilor.
Francesca Buta – colaborator extern